Crucea văduviei mai grea decât boala
Crucea văduviei mai grea decât Crucea bolii
Crucea văduviei mai grea decât boala
Într-o noapte, în timp ce se ruga, Dumnezeu i-a descoperit părintelui Serafim că două dintre ucenicele sale au murit.
Uneia, care crescuse cu greu doi copii, fiind văduvă şi fără să fie ajutată, au venit îngerii să îi ia sufletul, cu toate că fusese o femeie
cârtitoare şi cădea des în deznădejde.
Cealaltă murise pe patul de boală lângă care se aflau soţul şi cei şase copii. Când a murit, nu au venit îngerii să îi ia sufletul. Cât trăise, ea Îi mulţumea tot timpul lui Dumnezeu pentru grija cu care o înconjura.
Părintele a întrebat: „Cum, Doamne, pe cea care cârtea au luat-o îngerii şi pe cealaltă nu?”
Crucea văduviei mai grea decât Crucea bolii
Crucea văduviei mai grea decât boala
Domnul i-a răspuns: „Amândouă s-au mântuit. Dar prima a avut o cruce mult mai grea decât cealaltă. Dacă cea de-a doua ar fi trecut numai un an prin încercările prin care a trecut prima, credinţa i s-ar fi zdruncinat. Când avea necazuri, imediat soţul ei era lângă ea şi o întărea. În timp ce văduva plângea, şi nu o mângâia nimeni”.
Sursa povestioara: Danion Vasile, Patericul mirenilor, Editura Egumenița, Galați, 2004.
În vremurile de odinioară, eremiţii obişnuiau să se trezească la miezul nopţii şi să săvârşească slujba de noapte. În continuare, dimineaţa, după ce se lumina de ziuă, săvârşeau Dumnezeiasca Liturghie. Chiar şi acum, la multe mănăstiri de la Sfântul Munte, slujba de dimineaţă, în special Liturghia, începe abia după ce răsare soarele. Deja la ultima rugăciune a Utreniei preotul mulţumeşte lui Dumnezeu fiindcă ne-a trimis lumina soarelui. Mai apoi, slujba de noapte a fost unită cu Utrenia şi Dumnezeiasca Liturghie.
Crucea văduviei mai grea decât boala
„Imediat ce vă treziţi, spune Sfântul Antonie cel Mare, primul lucru pe care trebuie să-l faceţi este să cercetaţi pe cei bolnavi. Cel bolnav, pentru că trece printr-o situaţie deosebită, este împins mai lesne spre păcat, are ispite, întristare şi îi vin gânduri deşarte. Firea lui este mai neputincioasă, de aceea are nevoie de sprijin şi de mângâiere. Atunci când îl cercetezi de dimineaţă, va prinde curaj şi altfel va înfrunta greutăţile zilei”.
Îndemnându-ne să îi vizităm pe cei suferinzi,
Sfântul Antonie nu vrea să spună că trebuie să mergem şi să căutăm peste tot acolo unde există bolnavi, ci se referă doar la cei care se află în preajma noastră, aproape de noi. Aşadar, nu pune o sarcină peste puterile noastre, ci stabileşte o rânduială după care să ne orientăm. Sfântul rânduiește acest canon de a-i vizita dis-de-dimineaţă pe cei bolnavi doar celor sănătoşi, nu şi celor suferinzi.
Bolnavul trebuie să ştie că boala pe care Dumnezeu i-a trimis-o este pentru el un bun prilej de desăvârşire.
Boala înlocuieşte rugăciunea, pe care nu o putem face, ţine loc de participare la slujbe, la care nu putem merge, înlocuieşte faptele credinţei, ale luptelor duhovniceşti, postul, atunci când bolnavi fiind trebuie să mâncăm. Atunci când suntem bolnavi, cu puţină anafură ne „achităm” toate datoriile noastre faţă de Dumnezeu.
Crucea văduviei mai grea decât boala
Diavolul, însă, pe toate ni le înfățișează anapoda şi ne pricinuieşte deznădejde. Aceasta nu trebuie să se întâmple. Boala pe care Dumnezeu ne-o trimite este măsurată până la ultima picătură pentru noi, care căutăm mântuirea. Nu se poate să devenim desăvârşiţi fără suferinţă – mai ales atunci când boala survine pe neaşteptate –, care ne smereşte în faţa celorlalţi tocmai prin faptul că avem nevoie de ajutorul lor, neputând trăi izolaţi.
Crucea văduviei mai grea decât boala
Aşadar, atunci când ne îmbolnăvim, să cunoaştem că aceasta este încercarea noastră, scara noastră către cer, şi că este necesar să ne „tocim” pe noi înşine şi, atât cât putem, să nu cerem ajutorul celorlalţi. Să ne asemănăm Domnului şi sfinţilor care nici mângâiere nu au căutat, nici uşurare în greutatea suferinţei lor. De asemenea, să fim adevăraţi atleţi ai postului. Să nu cerem uşor dezlegare ori mâncăruri alese pe care niciodată nu le-am gustat. Trebuie să fim foarte atenţi, ca nu cumva, în loc să ne sfinţim, să cădem în prăpastie şi să ieşim fără cununa biruinţei.
„Pe cei bolnavi dintre voi”
Dacă citim viaţa Sfântului Antonie vom vedea că, prin cuvântul „bolnavi” îi denumeşte pe cei care suferă de boli trupeşti şi, mai înainte de toate, pe cei bolnavi psihic ori duhovniceşte, care nu pot să înfrunte încercările şi sănătatea lor şubredă. Boala noastră duhovnicească o reprezintă patimile, păcatele, gândurile deşarte, înşelările… Cel care are gânduri deşarte nu are echilibru sufletesc, are boli duhovniceşti. Iar cel care păcătuieşte nu este sănătos trupeşte. De aceea, cei suferinzi sunt, de obicei, cei mai protejaţi în rândul unei obşti, fie că suferă de o boală grea precum cancerul, fie de o simplă durere de dinţi. Bolnavul are nevoie de îngrijire specială şi nu putem să trăim fără el, fiindcă Dumnezeu ne-a făcut părtaşi suferinţei lui.
Obştea nu este ajutată atunci când cel aflat în suferinţă este tratat cu asprime şi nepăsare.
Fiindcă bolnav nu este doar unul sau altul; în realitate, toţi suntem bolnavi. Poate că nu suntem bolnavi astăzi, dar mâine ori poimâine vom suferi şi noi la rândul nostru. Aşadar, toţi suntem bolnavi şi avem nevoie de medic, după cum spune Domnul Însuşi. De aceea, o veche şi frumoasă tradiţie în rândul monahilor este aceea de a-i vizita dimineaţa pe fraţii aflaţi în suferinţă.
Însă cercetarea celor bolnavi nu trebuie să se facă fără ştirea stareţului ori a personalului medical, fiindcă este posibil ca bolnavul să resimtă oboseala vizitelor noastre prea dese. Unitatea obştii, care este un singur trup, este foarte importantă. Fiecare dintre noi are nevoie de ajutorul celuilalt, însă doar cât să ne sprijinim reciproc şi să nu mergem înspre mai rău. Atunci când fratele nostru devine dependent de prezenţa noastră zilnică, îi facem mai mult rău decât bine şi nu îl ajutăm să se ridice.
(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Viaţă mistică şi reguli ascetice, Editura Indiktos, Athena, 2011, pp. 6-9, preluare de la Pemptousia)
sursa: doxologia.ro
