Familia de-a lungul timpului

Familia în 2020 are de înfruntat provocări atât de natură socio-economică, cât și pe cele de natură informatică.

Istoria vieţii familiilor are atât continuitate, cât si discontinuitate – prin conectarea generaţională. Iar schimbarea tinde să fie mai degrabă graduală decât dramatică. Deşi modelele familiale sunt diferite și se schimbă de la o societate la alta, totuşi, instituţia familiei rămâne stabilă [1].

Majoritatea cercetătorilor admit că pe măsura evoluţiei societăţii, raporturile părinţi-copiii sunt tot mai mult definite printr-o dimensiune emoţională şi că interesul părinţilor pentru educaţia copiilor crește [2].

Aceasta fiind o constatare din 1997 a lui E. Stănciulescu, după aproape 20 de ani. Sau, mai bine zis, de-a lungul celor 20 de ani, familia, în accepţiunea ei cea mai cunoscută, a trecut printr-o schimbare radicală.

Dorinţa unei vieţi mai bune, a făcut ca un număr foarte mare de români să plece în străinătate să lucreze. „Numărul total al românilor care au plecat pentru a-şi găsi o slujbă în străinătate este dificil de cuantificat. Însă din datele primite de la autorități ale statelor membre ale UE și din studiile realizate, putem estima că peste 2 milioane de cetăţeni lucrează în afara granițelor României. Cu precădere în state membre ale Uniunii”. Au declarat pentru ECONOMICA.NET oficialii Ministerului Muncii.[3] 

Comunicatul celor de la ECONOMICA.NET se referă la numărul oficial al românilor plecaţi la muncă. Neprecizându-se numărul neoficial, acesta nefiind cunoscut. În aceste condiţii, definiţiile pentru termenul familie sunt valabile doar la nivel conceptual.

Mihăilescu[4] sesizează că familiile din societăţile contemporane au suportat în ultimele decenii transformări profunde. Atât de importante încât și termenul de ”familie” a devenit tot mai ambiguu, el tinzând să acopere astăzi realități diferite de cele caracteristice generațiilor precedente.

Din acest punct de vedere, există mai multe definiții ale unor concepte fundamentale. Cum ar fi familie, socializare, educaţie și altele. Deoarece sunt posibile mai multe perspective teoretice de definire a acestor concepte.

Dinamismul structurii și funcţiilor familiei poate părea multora surprinzător. Opinia curentă, preluată şi în discursul politic şi ştiinţific, afirmă că familia este cea mai fidelă păstrătoare a tradiţiilor, a valorilor naţionale. Contrar acestor opinii, familia este mai puţin ”depozitară” și mai curând ”barometrul” al schimbărilor sociale.

Definiţiile date familiei au încercat să pună în evidentă o serie de aspecte de ordin structural și funcţional [5]:

• familia este un grup care îşi are originea în căsătorie, fiind alcătuit din soț, soție și copiii născuți din unirea lor (grup căruia i se pot adauga și alte rude). Pe care îi unesc drepturile și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale – Cl. Levi Strauss
• familia constituie un grup înzestrat cu caracteristici proprii, cu anumite obiceiuri. Care respectă anumite tradiţii, chiar inconştient, care aplică anumite reguli de educaţie, care creează o atmosferă – R. Vincent.

De-a lungul timpului studiile au demonstrat că principalele cauze răspunzătoare de tulburările în plan afectiv, în special în cazul copiilor, se regăsesc, cel mai adesea, în familie.

Acolo unde copilul îşi petrece cea mai mare parte a timpului, acolo unde au loc primele experienţe şi se stabilesc cele dintâi relaţii. Acolo unde este educat şi format ca om şi personalitate. Cele mai acute probleme educative, culminând cu insuccesul şcolar, provin adesea din absenţa sau ignorarea atenţiei părinţilor faţă de dezvoltarea şi supravegherea copilului. Dar mai ales datorită „eroziunii” afective din familiile dezorganizate şi cele dezintegrate.

S-au scris multe despre importanţa „legăturii” dintre copil şi părinţi. Majoritatea psihologilor fiind de părere că, în lipsa legăturii emoţionale, evoluţia afectivă a copilului va fi marcată de sentimente de nesiguranţă. Bineînţeles, în cazul în care părinţii nu sunt disponibili, datorită decesului, divorţului, abandonării familiei sau plecării în străinătate, legătura afectivă nu se poate forma.

Condiţia de bază care trebuie împlinită pentru dezvoltarea acesteia este prezenţa părinţilor. Aceasta pentru că în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate.

În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinții le spun copiilor ce e bine si ce e rău, ce e drept si ce e nedrept. Ce e frumos și ce e urât în comportament.

Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg și prieten.

Orice relaţie presupune un timp petrecut împreună. Respectivele principii sunt  valabile pentru toate etapele copilăriei, inclusiv pentru vârsta adolescenţei.[6]

În primii ani de viaţă, copilul nu ştie să facă diferenţa între lapte şi tandreţe, între hrană şi dragoste. Dacă nu este hrănit, el va suferi de foame. Fără dragoste însă va fi înfo­metat din punct de vedere afectiv, ceea ce îl va marca pentru totdeauna.

Odată cu trecerea anilor, se formează capacitatea copilului de a‑şi exprima afecţiunea. Iar dacă primeşte în continuare dra­­gos­te, va şti să dăruiască dragoste.[7]

Lucrul esenţial în creşterea unui copil este afecţiunea dintre acesta şi părintele său. Nimic nu va merge cum trebuie atâta timp cât nevoia de dragoste a copilului nu este împlinită.

Numai dacă se simte îngrijit şi iubit din tot sufletul va putea da ce-i mai bun din el. Într-adevăr, nevoia de afecţiune este cea mai mare nevoie a copilului, vorbind din punct de vedere afectiv. Iar felul cum este satisfăcută va influenţa puternic relaţia lui cu părinţii.

Alte necesităţi, în special cele de ordin fizic, sunt mai uşor de constatat şi de satisfăcut (de cele mai multe ori). Însă ele nu au nici pe departe un asemenea impact asupra vieţii copilului.

Desigur, trebuie să-i asigurăm o locuinţă, hrană şi îmbrăcăminte. Dar, în acelaşi timp, suntem datori să veghem la dezvoltarea lui sănătoasă, pe plan mental şi afectiv.

Părinții trebuie să-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite şcolare, cărţi de lectură, manuale şcolare etc.. Cât şi nişte condiţii bune de muncă: un birou, un computer și nu în ultimul rând linişte pentru a se putea concentra. Părinţii trebuie să-şi ajute copiii la învăţătură. Ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să efectueze temele copiilor.

Cu timpul, părinţii se vor limita la controlarea temelor de casă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinților trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.

Ce se întâmplă cu cei care nu primesc niciun fel de ajutor de acasă? Singura speranţă rămâne tot şcoala.

E. Fromm în lucrarea publicată în 1995 menţionează că pentru cei mai mulţi copii, până la vârsta de 8-10 ani, problema este aproape exclusiv aceea de a fi iubiţi, de a fi iubiţi pentru ceea ce sunt. Fiind adolescenţi, ei vor ajunge să dăruiască iubire şi asta le va aduce satisfacţie şi sentimentul identităţii.

„Sentimentul izolării duce la anxietate. Să fii izolat înseamnă să fii dat la o parte, lipsit de posibilitatea de a folosi puterile umane. Să fii izolat înseamnă să fii neajutorat, incapabil de a înfrunta lumea – lucrurile şi oamenii”.[8]

Cele menţionate se referă şi la copiii care trăiesc fără unul sau ambii părinţi. Aceştia fiind plecaţi prin ţări străine să-şi „găsească” un rost, „abandonîndu-i” sau lăsîndu‑i în grija fraţilor mai mari, rudelor, vecinilor. Problematica respectivilor copii este foarte complexă, având un impact psihosocial puternic şi cu o mare rezonanţă în timp.

Ca urmare a dezechilibrului produs prin separarea de unul sau ambii părinţi, familia nu mai poate oferi un climat afectiv şi educaţional cu repercusiuni benefice asupra personalităţii copilului. Mai mult ca atât, se constată că părinţii nu conştientizează pe deplin modul în care aceste aspecte de structură şi climat familial îi poate afecta pe copii. Considerând că dacă cerinţele de bază le sunt asigurate mecanismul funcţionează perfect.

Iar un alt aspect pe care l-am observat este acela că toţi părinţii cu care am interacţionat, deşi îşi iubesc copii, nu ştiu să le arate acest lucru. Dimpotrivă, foarte mulţi practică o cutumă foarte veche, conform căreia copilului nu trebuie să îi arăţi prea mult sentimentele,  pentru că aşa îl  poate manipula mai uşor pe adult.

O altă sesizare este legată de faptul că părinţii nu cred că dacă în familie este o atmosferă tensionată, aceasta îl poate afecta pe copil.

Ei au senzaţia că dacă ei fac altceva, nu aud comentariile părinţilor.

Cu toate aceste, climatul psihologic şi emoţional este mult mai bun în familiile cu ambii părinţi decât în familiile dezintegrate. Prezenţa părinţilor nu înseamnă absenţa totală a conflictelor din familie, dar faptul că ambii sunt alături de copil, îi oferă acestuia siguranţă fizică, psihologică, emoţională, socială.

Lipsa coeziunii familiale lasă amprente asupra dezvoltării armonioase a personalităţii copiilor, asupra adaptării sociale, ceea ce duce la apariţia unor tulburări afective, comportamentale.

Pentru a-şi putea dezvolta o personalitate armonioasă în raporturile cu sine însuşi şi cu lumea înconjurătoare copilul are trebuinţă de:

1. Sentimentul apartenenţei, sentimentul că este iubit – conştientizarea faptului că este dorit, acceptat, îngrijit şi iubit. Dacă un copil nu este dorit, rareori se întâmplă să aibă sentimentul apartenenţei.
2. Sentimentul valorii – sentimentul şi convingerea nerostită: „Contez, sunt preţios. Am ceva de oferit”.
3. Sentimentul că este competent. E vorba de concepte-afecte: „Pot face faţă acestei situaţii. Sunt gata să înfrunt viaţa” .[9]

Aşadar, dezvoltarea intelecuală, emoţională, socială, morală şi spirituală a copiilor se intensifică dacă ei au parte de dragoste şi, dimpotrivă, dezvoltarea lor va avea de suferit dacă nevoia de dragoste nu le este satisfăcută.

Imaginaţi-vă un copil care ajunge acasă şi îi spune mamei că a luat nota 4 la limba română. În majoritatea situaţiilor pe care eu le cunosc, răspunsul va fi unul de genul: « Ei, lasă ! Nici eu nu m-am descurcat mai bine ! ». Sau « (înjurăturile clasice) , du-te să nu te mai văd!» Cu ce fel de bagaj emoţional credeţi că va veni acel copil a doua zi la şcoală?

De cele mai multe ori aceste lucruri se întâmplă şi pentru că în cadrul familiei moderne se produc unele mutaţii, care constă în înlocuirea familiei formată din trei generaţii cu familia formată din două generaţii.

De aici putem conclude că bunicii participă din ce în ce mai puțin la educaţia nepoților, ori se ştie că bunicii îşi exprimă total şi necondiţionat sentimentele faţă de nepoţi.

În condiţiile acestea, de cele mai multe ori, tot şcoala suplineşte aceste lipsuri sau cel puţin ar trebui să le suplinească. Astfel încât, dacă familia nu reuşeşte să contribuie cu nimic la educaţia copiilor, atunci măcar şcoala să o facă.

Iar disciplina care poate oferi suportul emoţional cel mai potrivit este fără îndoială limba şi literatura română. Zig Ziglar afirmă în lucrarea sa „Putem creşte copii buni într-o lume negativă” că:

„avem nevoie de patru îmbrăţişări sănătoase pe zi ca să ne menţinem sănătatea. Prin îmbrăţişări se eliberează mare parte din problemele fizice şi emoţionale şi astfel oamenii sunt ajutaţi să trăiască mai mult, mai sănătos, mai puţin stresant”.[10]

De prin martie 2020, părinții și copiii s-au trezit peste noapte, fără voia lor, fără consimțământul lor, într-o nouă dimensiune: coabitarea 24 din 24h. Dintr-o dată spațiul comun- casa – mediul familial, a devenit un teren de cunoaștere și autocunoaștere.

Orice trăsătură sau comportament al unui membru din familie care era tolerată sau trecută cu vederea mai ușor pentru-că nu era observată în permanență, a devenit factor de stres. Mai mult decât atât, sintagma „distanțare socială” , a început să capete valențe în „distanțarea familială”.

Din fericire, familiile creștine, care au o rânduială bisericească. Care au ales să respecte și să practice în continuare Sf. Spovedanie și Sf. Împărtășanie, au rămas „neatinse” de formele oricărei distanțări.

Din păcate, în familiile în care existau tensiuni și înainte de acest „fenomen al distanțării”, acestea s-au acutizat, materializându-se prin tot felul de aspecte de violență. Sigur că cei mai afectați în această privință sunt copiii.

Dacă ei au avut de suferit și înainte, acum au și mai mult, căci cei din familii dezintegrate au nevoie înzecit de a fi îmbrăţişaţi de cei mai dragi oameni – părinţii.

Stimaţi părinţi, „puneţi-vă ochelarii aceia speciali şi mai priviţi o dată pentru a constata cât de extraordinar este copilul dumneavoastră şi cât de bine ar putea reuşi în viitor, dacă îl veţi ajuta cu răbdare şi cu rugăciuni, cu informaţii pozitive şi cu acea dragoste lăsată de bunul Dumnezeu ce poate depăşi orice obstacol” [11].

Adresăm o astfel de invitaţie şi dascălilor : dacă nu îi îmbrăţişaţi, măcar adresaţi-le o încurajare, o vorbă bună.

Într-o altă ordine de idei, dorim să vă punem în vedere scopul proiectului „Daruri mănăstirești” este să le amintim oamenilor că suntem și suflet, nu doar trup; că noi, în primul rând, GÂNDIM, apoi SIMȚIM, apoi NE HRĂNIM.

În acest sens, ne străduim să fim văzuți și în mediul online, pe site-ul nostru http://www.darurimanastiresti.ro , tocmai pentru a le aminti oamenilor că în căutările lor, pe oriunde, vor afla că Dumnezeu se află în toate și nu trebuie să deznădăjduim. „Cu mască sau fără mască” , vom merge cu Dumnezeu înainte.

prof. Lance Simona-Florica

Bibliografie

[1] Baran-Pescaru, A., (2004) Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura Aramis, București, p. 83.

[2] Stănciulescu, E.,(1997), Sociologia educației familiale, vol. I, Editura Polirom, Iași, p.51-52; s.n.- G.B.

[3] http://www.economica.net/cati-romani-muncesc-in-strainatate-si-unde-sunt-cei-mai-multi_67822.html#n

[4] Mihăilescu, I., (1999), Familia în societățile europene, Editura Universității București, București.

[5] Mitrofan, I., Mitrofan, N., (1991), Familia de A – la Z, Mic dicționar al vieții de familie, , Editura Șțiintifică, București, p. 141-145, apud Cl. Levi Strauss și R. Vincent.

[6] Chapman, G., (2002), Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor, Editura Curtea Veche, Bucureşti.

[7] Cambell, R., (2001), Educaţia prin iubire, Editura Curtea Veche, Bucureşti.

[8] Fromm, E., (1995), Arta de a iubi, Editura Anima, Bucureşti.

[9] Seamands, D., (2002), Leac pentru suflete vătămate, Editura Logos, Cluj-Napoca.

[10] Ziglar, Z., (2000), Putem creşte copii buni într-o lume negativă, Editura Curtea Veche, Bucureşti.

[11]  idem