Iertarea versus Legea Talionului

În sensul cel mai cunoscut și poate cel mai valabil, noțiunea de ”iertare” este definită prin acțiunea „a scuti pe cineva de o pedeapsă, de a trece cu vederea vina, greșeala cuiva, a numai considera vinovat pe cineva” [1] sau, așa cum este definit de Tezaurul limbii franceze: „acțiunea de a nu ține minte o greșeală, ofensă” precum și „lipsa unui resentiment”.[2]

Aceste definiții însă, nu au în vedere mecanismele efectuării acelor acțiuni, ci se rezumă doar la a specifica anumite atitudini al căror efect va rămâne într-o stare latentă atâta vreme cât sunt privite doar ca teorie.

Iertarea versus Legea Talionului

Despre sensul și despre mecanismele funcționale ale acestei noțiuni, părerile sunt împărțite. Una este viziunea creștinilor, alta cea a filosofilor. De fapt a acestora din urmă diferă mai ales în ceea ce privește efectele acelor acțiuni-mecanisme. Într-un dicționar filosofic există următoarea definiție: „a acorda cuiva iertare înseamnă a renunța la resentiment, mânie sau la orice alte reacții față de acesta, atunci când faptele comise de el ar justifica o asemenea reacție negativă”, urmată, bineînțeles, de dezacordul (să-i spunem cu îngăduință, parțial), cu tentă ”raționalistă”, care spune: „Problema filosofică este că iertare pare să însemne tratarea cuiva mai bine decât merită; cum poate însă exista cerința sau chiar și numai permisiunea de a trata pe cineva alfel decât merită?

Îndemnul lui Augustin este să urâm păcatul nu păcătosul, ceea ce sugerează însă și o atitudine obiectivă sau impersonală față de păcătos, ca și cum caracterul agentului ar fi legat doar în mod accidental de răutatea acțiunilor sale. Unii autori, ca Strawson, au argumentat că această atitudine obiectivă este inconsistentă cu recunoașterea deplină a personalității celuilalt- paradoxul iertării”.[3] Să fie vorba în îndemnul Fericitului Augustin de „o atitudine obiectivă și impersonală”? Dacă ar fi fost așa, atunci unde și-ar mai găsi iubirea loc? Filosofii au cu siguranță un răspuns și la această problemă. Ceea ce ne-am propus în tema de față este de a evidenția sensul iertarii raportat la Vechiul Testament.

În Dictionnare d‛ethique et philosophie morale se vorbește despre sensul noțiunii în iudaism și creștinism, pornind de la afirmația lui H. Arendt care spune că „descoperirea roului iertării în domeniul afacerilor umane fusese opera lui Iisus din Nazaret” (The Human Condition, 1958, 238),[4] afirmație a cărei veracitate e pusă la îndoială de nenumăratele argumente care apar în Vechiul Testament și în care se vorbește despre iertare.

Astfel, „în Vechiul Testament, ideea de iertare este comunicată în principal prin cuvinte care derivă de la trei rădăcini, Kpr comunică de obicei ideea de ispășire și este folosit frecvent în legătură cu jertfele. Când este folosit pentru ”a ierta” se subînțelege că a fost făcută o ispășire. Verbul ns înseamnă ”a ridica”, ”a purta” și ne prezintă o imagine plastică a păcatului care este ridicat de pe păcătos și îndepărtat imediat. A treia rădăcină este shl, cu o origine necunoscută, dar care corespunde destul de mult cu termenul nostru ”a ierta”.

Primul și ultimul termen sunt folosiți întotdeauna cu privire la iertarea lui Dumnezeu,

dar ns este folosit și pentru iertarea umană. Iertarea nu este potrivită cu un truism, ceva care este în natura lucrurilor. Pasajele care spun că Domnul nu iartă anumite păcate abundă: Deut. 29, 20; Ier. 5, 7; Plâng. 3, 42. Când este primită iertarea ea trebuie primită cu recunoștință și trebuie privită cu respect și cu uimire. Păcatul merită pedeapsa. Iertarea este un har uluitor. […] Iertarea este legată de ispășire. Termenul slh este asociat în repetate rânduri cu jerfele și, așa cum am văzut, verbul derivat de la rădăcina kpr are în esență înțelesul de <>.

De asemenea,

se poate să nu fie o coincidență în faptul că ns‛, în afară de faptul că este folosit cu referire la iertarea păcatului (Num. 14, 33; Ezc. 14, 10). Cele două idei par să fie legate. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu este o Ființă aspră care nu va ierta fără un <>. El este un Dumnezeu al harului și însăși mijloacele de depărtare a păcatului sunt instituite de El. Sacrificile sunt de folos numai pentru că El a dat sângele ca mijloc de a face ispășirea (Lev. 17, 11). Vechiul Testamen nu spune nimic despre o iertare cumpărată cu mită.

Prin urmare, iertarea este posibilă numar pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu al harului, sau, ca să folosim expresia minunată din Neem. 9, 17, <>”. [5]

Iată, așadar, că Dumnezeu prin îndurarea și milostivirea Sa, îi va ierta pe oameni. Cum rămâne însă cu iertarea dintre oameni în Vechiul Testament, cunoscută fiind duritatea Legii Talionului? Oare, orice greșeală săvârșită era sancționată conform acesteia? Se pare că da! Căci ce altceva înseamnă: „Iar de va fi și o altă vătămare, atunci să plătească suflet pentru suflet; ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie” (Ieșire 21, 23-25).

Cu toate că există această idee,

”în Pentateuh nu există termen propriu pentru Talion. Se pare că termenul, care trece și în Talmud <>= <>, în forma sa din Vechiul Testament- rămâne termenul consacrat juridic, sub care talionul biblic și-a păstrat sensul național.”[6] Interpretarea aceasta a termenului cere o atenție sporită, mai ales că el nu-și află originea în Vechiul Testament ci în alte religii. Însă nu acest aspect ne interesează. Ceea ce este important e faptul că Moise adoptă Legea Talionului din motive de ordin extern sau mai exact o folosește pentru a crea o bază fundamentală de drept penal, rămasă în vigoare până în zilele noastre.

Cum a fost percepută de iudei la început, nu se știe. Cert este că: „Legea lui Moise reușise să constrângă poporul iudeu până la totala sa depersonalizare, mai ales prin neîntreruptele obligații pe care i le formula pas cu pas cerând fiecărui individ să-și recunoască în fața lui Dumnezeu micimea și păcatele sale. Având o idee foarte vagă despre spirit, iudeul a răspuns cerințelor lui Jahve, executându-i-le mai mult exterior material sau exclusiv exterior material și nu spiritual intern. Fiind convins că executând astfel legea, mulțumește pe Jahve, iudeul punea accentul nu pe convingerea sa internă, pe motivele spirituale care-l sileau sau îl opreau să le exteriorizeze în fapte concret-materiale, ci pe însăși fapta vizibilă pe care o închina divinității, chiar dacă avea motivele interne contra ei.”[7]

Un alt aspect important al Legii îl constituie destinatarul ei.

E adevărat că oricine ar putea fi destinatar, singura diferență este că nu oricine merită să fie pedepsit, adică a fi supus Legii, ci doar acela care se făcea vinovat de ceva. „Moise a formulat această lege nu pentru a înlesni sau a legifera victimei revendicarea ochiului pentru ochi. El a dat această lege nu ca drept al victimei ci ca datorie a inculpatului, deci a adresat-o exclusiv vinovatului.” [8]

Acest lucru se vede dintru-un citat care, pare a reflecta însăși morala creștină: „Să nu fii răzbunător și să nu pizmuiești pe fiii poporului tău, ci să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Lev. 19, 18). Din aceasta reiese că Moise a dat-o (legea) în formă de prevențiune pentru acel care ar fi voit să săvărșească infracțiunea.

Prin urmare, „talionul este un principiu expres juridic nu unul moral;

acesta are o mare semnificație în interpretarea și valorificarea sa. Pe când legile juridice aveau ca prim țel să asigure individului integritatea drepturilor sale naturale, legea morală depășea această limită și permitea individului să se situeze pe plan mult superior legilor juridice. Legea Talionului valorificată în adevarata sa interpretare nu contrazice dreptul și nu dezice morala și Mântuitorul, contrapune Legea Sa nouă Legii, iar Legea propriu-zisă a talionului o echilibrează în sensul noii sale morale introspective fără să o contrazică.”[9]

Virtutea iertării în Noul Testament

Raportul dintre Legea Veche și cea Nouă este redat cel mai bine de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Iar înainte de venirea credinței, noi eram păziți sub lege, fiind închiși pentru credința care avea să se descopere. Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm prin credință.” (Galateni 3, 23-24). Dacă Sfântul Apostol n-ar fi afirmat importanța legii, „imperfecțiunea noastră omenească n-ar fi avut calitatea să o afirme și ne-am fi găsit între două alternative deopotrivă false. […] Cele două testamente nu sunt răzlețe și codificarea lor într-un tot nu este accidentală, cum au crezut unii rabini talmudiști, ci necesară, între ele existând o diferență numai de grad și nicidecum de conținut.” [10]

Legat de această diferență de grad,

ea este enunțată în chipul cel mai perceptibil de către Însuși Mântuitorul, și o găsim în Predica de pe Munte. Atitudinea pe care El a luat-o față de Legea Veche, avea ca scop să lămurescă pe cărturari și farisei, care pretindeau că El strică legea și profeții, că Legea Veche și cea pe care o propovăduia nu sunt ireconciliabile.

„Să nu credeți că am venit să stric legea sau profeții. Nu am venit să stric ci să o împlinesc.” (Matei 5, 17).

În continuare în aceeași Evanghelie, Mântuitorul se va folosi de cinci antiteze pentru a dovedi adevăratul raport al celor două legi. „În cele cinci antiteze, Legea Talionului vine a patra la număr (Matei 5, 38-42) și penultima. În ea Mântuitorul exemplifică metoda de interpretare a legii lui Moise, metodă în care se complăceau cărturarii și fariseii, și imediat după enunțarea ei, o interpretare în sensul Legii Noi.

38. << Ați auzit că s-a zis: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.

39. Eu însă vă zic vouă: nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt.

40. Celui ce voiește să se judece cu tine și să-ți ia hana, lasă-i și cămașa.

41. Dar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două.

42. Celui care cere de la tine, dă-i; și de la cel ce voiește să se împrumute de la tine, nu întoarce fața ta. >>

Atât pentru Vechiul Testament cât și pentru cel Nou, păcatul înseamnă călcarea Legii […].” [11]

Iertarea versus Legea Talionului

Mântuitorul nu dă legi juridice constrângătoare din exterior spre interior, ci legi morale care constrâng din interior spre exterior El nu dă porunci, ci fericiri și nu le ordonă, ci le recomandă, recunoscând în individ libertatea voinței.

Legea Nouă, care, accentuând persoana fiecăruia pune individul în fața propriei sale conștiințe ca să-l poată clasa după măsura conformității cu sine însuși și care, pe de altă parte îl privează de această persoană- fericiți cei săraci cu duhul-, dacă, prin voia sa liberă, acest individ primește să i se substituie absolut lui Dumnezeu, să se confunde într-o intimitate totală cu el, îndumnezeindu-se pe sine și înomenindu-l pe El. Legea aceasta depășește cadrul material al juridicului și „se situează pe plan transcendental de lege morală.” [12]

Ultima dintre antiteze este și cea mai sublimă,

cea mai înălțătoare, cea mai subtilă și cea mai covârșitoare dintre toate, pentru că în ea este formulată o nouă accepțiune de iubire, necunoscută până atunci umanității: „Ați auzit că s-a zis: iar Eu vă zic vouă: iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc […]. Căci dacă iubiți pe cei ce vă iubesc ce răsplată veți avea? Au nu și vameșii același lucru? Dacă îmbrățișați numai pe frații voștri, ce faceți mai mult? Au nu fac și neamurile același lucru?” (Matei 5, 43-47).

Iertarea versus Legea Talionului

În lumina acestei iubiri stă și iertarea. Căci poate cineva care iubește să nu fie și iertător? Sau ce altceva presupune iubirea vrăjmașului, dacă nu iertarea lui, căci cum poți să iubești pe cel ce te urăște dacă nu-l ierți mai întâi; sau cum te poți ruga pentru cei ce te-au vătămat și prigonit dacă nu i-ai iertat mai întâi? Și acest lucru se vede foarte bine din cuvintele Mântuitorului Care spune femeii păcătoase: „De aceea îți zic: iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puțin, puțin iubește.” (Luca 7, 47).

Iertarea versus Legea Talionului

Prin urmare, pe cât de importantă este porunca iubirii pe atât de importantă și categorică este și porunca iertării. Pasajele scripturistice în care este relevată necesitatea iertării abundă. Dar poate cel mai important dintre ele este cel de la Matei 6, 12; 14-15: „Și ne iartă nouă greșalele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri; Că de veți ierta oamenilor greșalele lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel Ceresc; Iar de nu veți ierta oamenilor greșalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșalele voastre.”

Termeni grecești care dau acțiunea de a ierta sunt χαρίζομαι (charizonai), al cărui sens principal însă este „ a dărui”, „ a da”, „ a acorda”.

[13] Iar al doilea verb care exprimă aceeași acțiune este αФίµι sau άФιω. Primul (charizomai) este întâlnit în următoarele texte scripturistice: „… mai bine să-l ierți și să-l mângâiați, ca să nu fie copleșit de prea multă întristare, unul ca acesta.” (II Corinteni 2, 7). „Ci fiți buni între voi și milostivi, iertând unul altuia, precum și Dumnezeu va iertat vouă, în Hristos.” (Efeseni 4, 32). „Iar pe voi care erați morți, în fărădelegi și în netăierea împrejur a trupului vostru, v-a făcut vii, împreună cu Sine, iertându-ne toate greșelile” (Colosen 3, 13).

Iar celălalt este întâlnit în textul de la Matei 18, 23-35

în care este prezentată pilda slujitorului nerecunoscător, care nu l-a iertat pe aproapele său: „ Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte. De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească.

Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând:

Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate.

Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise:

Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.” Sensul  de άΦεσις των αμαρτιών- „iertarea păcatelor” se regăsește în „acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Matei 26, 28)

Iertarea versus Legea Talionului

Sau în „<>” (Luca 4, 18); „Iar Petru a zis către ei: Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, și veți primi darul Duhului Sfânt.” (Fapte 2, 28); „Întru El avem răscumpărarea prin sângele Lui și iertarea păcatelor, după bogăția harului Lui” (Efeseni 1, 7) și „Întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor” (Coloseni 1, 14). [14]

prof. Simona Lance

[1] Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998

[2] Dictionnare d‛ethique et philosophie morale, Comte-Sperber, Monique, Editura PUF, Paris, 1997

[3] Dicționar de Filosofie, S. Black Burn, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 195

[4] Dictionnare d‛ethique et philosophie morale, Comte-Sperber, Monique, Editura PUF, Paris, 1997

[5] Dicționar Biblic, Societatea Misionară Română, Editura ”Cartea Creștină”, Oradea, 1995, p. 560

[6] Legea Talionului și morala creștină, Igor P. Lechiu, Chișinău 1943, p. 10

[7] Idem, p. 37

[8] Idem, Ibidem

[9] Idem, p. 38

[10] Igor P. Lechiu, Legea Talionului și morala creștină, Chișinău, 1943, p. 45

[11] Idem, op. cit., p. 46

[12] Idem, Ibidem

[13] Dicționar grec-român al Noului Testament, de Maurice Carrez, Societate Biblică Interconfesională din România, București, 1999, p. 314

[14] Dicționar grec-român al Noului Testament, p. 219