Iertarea dincolo de discernământ

Ce este mai dificil pentru un om – a iubi necondiționat sau a ierta necondiționat?

               Oricare dintre cele două stări poate fi trecută prin filtrul minții, al gândirii.

               Gândirea reprerzintă rațiunea, capacitatea de a discerne, de  a reflecta, de a medita, de a cugeta, de a chibzui la ceva, ș.a. Este nevoie de discernământ pentru a ne manifesta oricare dintre cele două stări?

“Iertarea” dincolo de discernământ

Cu riscul de a părea puerilă încercarea de a explica termenul „a discerne” în contextul de față, ea trebuie totuși făcută, deoarece aplicabilitatea lui în actul iertării este absolut necesară. Iar explicarea sa este tot atât de necesară întrucât ar putea apărea întrebarea: de ce este nevoie, de discernământului iertării? Trebuie făcută cumva o distincție între anumite fapte care trebuie iertate și altele care trebuie sancționate? Căci aceasta înseamnă „a discerne”: „ a deosebi, a distinge lucrurile unele de altele, a judeca limpede, cu pătrundere, și cu precizie”. [1]

“Iertarea” dincolo de discernământ

Dacă e așa, atunci se mai poate vorbi de o iertare în sensul pe l-a lăsat Mântuitorul, și anume de a ierta „de șaptezeci de ori câte șapte” (Matei 18, 22), adică de câte ori este nevoie? Nu! Și aceasta mai ales pentru că atunci când se înfăptuiește o iertare, aceasta nu presupune sau nu are în vedere înfăptuitorul, actantul, emițătorul sau ofensatorul. Ci și fapta, ofensa, adică răul în sine. Căci spune Vladimir Jankélévitch: „Iertare putem însă acorda și în absența oricărei insulte, a oricărei umilințe personale […], iert nu răul care mi s-a făcut, ci răul pur și simplu; nu injuria care m-a rănit, ci nedreptatea pe care un vinovat a comis-o în general.” [2]

Prin urmare, nu se poate vorbi despre discernere în cazul iertării ca act în sine.

Dar ținând cont că aceasta nu apare sau nu este nevoită să apară decât ca rezultat al unor acțiuni umane dirijate sau efectuate în mod greșit, trebuie văzut care este cauza acestor acțiuni, care sunt factorii perturbatori din relațiile interumane și în ce măsură ei sunt sesizați ca atare. Iar în momentul în care se produce această sesizare, se produce automat și distincția dintre ceea ce este perturbator, rău și ceea ce este bun.

Acum intervine nevoia de discernământ.

     Problema care rămâne însă, este că nu toți oamenii sunt capabili să discearnă. Mă refer atât la oamenii simpli, neinstruiți, cât și la cei instruiți, atât la cei care se numesc creștini, cât și la ceilalți. Căci indiferent de aceste diferențieri, mai mult sau mai puțin conștient, fiecare are întipărite în inima sa sentimente de vinovăție, care apar pe marginea unor principii valorice și de ce nu morale (de cele mai multe ori generale dar și particulare), care, încălcate dau naștere acestor sentimente. Aceasta o spune foarte limpede Sfântul Apostol Pavel: „când păgânii, cei ce nu au lege din fire fac cele poruncite de lege, așa lipsiți de lege, ei singuri își fac lege, ca unii care arată fapta legii scrisă în inimile lor, conștiința lor dând mărturie despre aceasta și gândurile lor învinovățindu-se și dezvinovățindu-se între ele.” (Romani 2, 14-15).

Cuvintele Apostolului își găsesc aplicabilitate și în zilele noastre,

fără a se referi la păgâni, ci la oameni care, pur și simplu, sub acțiunea „ispitelor” din ultimile două secole, au pierdut (unii parțial, alții total) contactul cu Dumnezeu. Pierzând acest contact nu au mai putut să se împărtășească din El, experiind famelic în felul acesta un nutriționism inconștien și neuharistic, care le-a redus capacitatea de discernere, făcându-se asemenea cu cei numiți de Sfântul Apostol Pavel „prunci” cărora nu le este permisă „hrana cea tare”: „pentru că oricine se hrănește cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptății, de vreme ce este prunc. Iar hrana cea tare este pentru cei desăvârșiți, care au prin obișnuință simțurile învățate să deosebească binele și răul.” (Evrei 5, 13-14).

“Iertarea” dincolo de discernământ

Analizând aceste cuvinte trebuie să le înțelegem semnificațiile, căci „hrana” de care se vorbește este una spirituală, este Cuvântul lui Dumnezeu. Iar această Hrană- Cuvântul, nu este destinată doar unora dintre oameni, ci tuturor celor care vor să o primească, tuturor ce ascultă acest Cuvânt, și mai ales celor „care au urechi de auzit”. Iar cei care vor „să audă” numai au nevoie de dovezi concrete, nici de prea multe cuvinte, căci „cel care deține cu adevărat cuvântul lui Iisus poate auzi și tăcerea Lui (τής ήσυχίας αΰτου ακούιν)” ^[3], spune Sfântul Ignatie din Antiohia.

“Iertarea” dincolo de discernământ

Că nu toți dintre cei care vor primi Cuvântul vor fi desăvârșiți, aceasta se datorează faptului că „treapta <> creștine va fi diferită, potrivit măsurii spirituale a fiecăruia. Această cunoaștere a Adevărului [nu doar din Sfânta Scriptură- n.n.] în Tradiție va putea deci să progreseze pentru o persoană însoțind progresul ei în sfințenie (Coloseni 1, 10): un creștin va fi mai desăvârșit în cunoaștere la vârsta maturității lui spirituale.” ^[4]

“Iertarea” dincolo de discernământ

Revenind acum la cei despre care am spus că au pierdut contactul cu Dumnezeu, aceștia, asemenea „păgânilor” acționează din prisma unor principii, valori făurite uneori de ei înșiși, adică din prisma unui subiectivism moral. Bernard Williams analizează „trei enunțuri, fiecare exprimând în felul său specific punctul de vedere că opiniile morale sau judecățile morale sau viziunile morale sunt <>: 1) Judecățile morale ale unui om doar enunță (sau exprimă) propriile sale atitudini; 2) Judecățile morale nu pot fi demonstrate, dovedite sau atestate ca adevărate așa cum pot fi enunțurile științifice; ele sunt o chestiune de opinie personală; 3) Nu există fapte morale, există doar tipul de fapte ce pot fi descoperite de știință ori de observația comună și valorle pe care oamenii le plasează în aceste fapte.” ^[5]

Cele trei enunțuri, deși sunt strâns legate între ele,

totuși, într-un mod destul de semnificativ diferă. (Nu vom încerca să arătăm în ce constă această diferență în articolul de față). Dar, concluzia care reiese din ele este că „moralitatea unui om sau a unor societăți este într-o anumită măsură generală și sistematică, și că atitudinile generale pot fi aplicate la cazuri mai puțin generale. Când  am ieșit însă în afara cadrului atitudinilor generale, asupra cărora există un acord, nu găsim nici un argument și nu vom mai avea nici o modalitate de a dovedi că poziția e corectă sau incorectă moral.” ^[6]

“Iertarea” dincolo de discernământ

Dacă e să le considerăm ca adevărate aceste afirmații, și de fapt nici nu putem să le considerăm altfel, atunci trebuie să recunoaștem că ele exprimă sau conțin aceeași idee care se află și în cuvintele lui Simion Mehedinți, care spune că „fiecare persoană are socoteala sa proprie cu eternitatea.” Adică, în funcție de această „socoteală” ceea ce pentru unii constituie o imoralitate, pentru ceilalți ar trece ca ceva nesemnificativ, dacă nu catalogat chiar ca moral.

“Iertarea” dincolo de discernământ

Prin urmare, atât la oamenii credincioși cât și necredincioși, între componenetele ființei lor, „se detașează însă, ca fundamentală componenta morală.” ^[7] Iar această componentă, deși este proprie fiecărui individ în parte, ea nu-și are rostul decât prin comparație cu celălalt, decât în relație cu „altul”, cu lumea. Căci „toate formele de cunoaștere concrete a lumii constituie modalități de cunoaștere subiectivă.” ^[8] Astfel, alteritatea devine pentru noi „<> de reunire a unor determinații și evenimente ireconciliabil contrare; viața și moartea, raționalul și iraționalul, puritatea și impuritatea etc., etc. […] Ceea ce ne fascinează în primul rând la celălalt este amestecul uimitor de puritate și impuritate; s-ar putea ca această fascinație să derive din faptul că observându-l pe celălalt suntem întotdeauna înclinați de a-l judeca, pe plan moral, sub influența unor sentimente antitetice, sub influența iubirii și a urii.” ^[9]

Din paragraful anterior

ne atrage atenția următoarea afirmație și anume că „observându-l pe celălalt suntem întotdeauna înclinați de a-l judeca sub influența iubirii sau a urii.” De unde această influență de iubire sau de ură? Oare nu ne cere nouă Mântuitorul să ne iubim și vrăjmașii și pe cei ce ne fac rău? (Matei 5, 44) Se poate spune că și în acest caz oamenii acționează din prisma unui subiectivism moral? Adică, pe baza propriilor lor principii, admit ca unii să fie iubiți iar alții nu? Dacă există asemenea oameni, și cu siguranță există, aceștia sunt cei ce, așa cum am spus, au pierdut contactul cu Dumnezeu, detașându-se și de principiile pe care o relație atât cu Acesta cât și cu semenii le-ar presupune.

“Iertarea” dincolo de discernământ

Ce înseamnă totuși, această „influență” a iubirii sau a urii în relațiile interumane, indiferent că ea există la oameni credincioși sau necredincioși? Căci, indiferent de religie, conviețuim unii cu alții. Intrăm în relație și nu de puține ori în conflicte. Și cum conflictele, în funcție de gradul lor de gravitate sau seriozitate, sunt generatoare de cele mai multe ori de ură, de ranchiună, trebuie văzut, dincolo de cauzele imediate, practice, care sunt motivele care generează aceste conflicte.

“Iertarea” dincolo de discernământ

Spre exemplu, dacă într-un grup de muncitori sau clase de elevi, între membrii componenți nu există decât sentimente de simpatie sau subiecții umani nu își percep între ei decât elementele „pure” ale ființei lor, atunci nu ar mai exista conflicte și prin urmare nici ură. Dar, să ne amintim ce spunea V. Frăteanu: „ceea ce ne fascinează în primul rând la celălalt este amestecul de puritate și impuritate.” Iar dacă, în general, tindem să vedem la celălalt doar elementele sau părțile impure ale ființei sale, atunci vom avea tendința de a-l cataloga sau aprecia ca nedemn de afecțiunea noastră. Dar cei ce cad în această ispită, devin ei înșiși „impuri”.

Dacă aceștia sunt capabili să sesizeze această stare,

conștiința lor va fi „sfâșiată de conflictul tragic dintre puritate și impuritate, bunătate și răutate, inocență și culpabilitate.”

Sesizându-și „impuritatea” și încercând să o depășească spre a intra pe făgașul stării ideale de puritate, omul face un pas foarte important, poate mai important decât rezultatul final al acțiunii (atunci când există un rezultat final).

O primă cauză a conflictelor, ar fi așadar, sesizarea între subiecții umani doar a elementelor „impure” ce-i caracterizează. Iar remediul ei este, așa cum am arătat, conștientizarea de către cei ce au asemenea percepții, că ei înșiși devin „impuri” în felul acesta.

Totuși, ce este catalogat ca „impur” la celălalt?

Căci a fi impur înseamnă: „necurat; mânjut prin amestex; (fig.): vițios, corupt” ^[10] sau: ceva (cineva) „care nu este pur, murdar.” ^[11] Iar dacă ținem seama de aceste definții ale termenului, trebui să recunoaștem că ele nu spun altceva decât că impuritatea este echivalentul unor aspecte negative care îl caracterizează în general „pe celălalt”. Problema este că aceste „aspecte negative” nu vor fi catalogate ca atare decât de unii indivizi, din motive precum complexul de inferioritate, invidie etc.

Din cauza unor astfel de motive, apare ca efect consilator bârfa.

Aceasta „se practică în grup și este îndreptată de <> în <>, urmărind diminuarea meritului persoanei vizate, dar totodată și devalorizarea valorii pe care acesta o deține (bunuri materiale, poziție socială înaltă, un mod de viață aparte etc.). Bârfitorul evidențiază însușirile negative ale celui bârfit, pentru ca, pe de o parte să-i micșoreze meritele- acesta nu-și merită poziția-, iar pe de altă parte pentru contestarea valorii înseși: întrucât valoarea dorită dar nerealizată e accesibilă unor astfel de oameni, ea nu este atât de intangibilă și ar fi putut reveni <> chiar celui care emite bârfa.” ^[12]

Complexul de inferioritate, invidia fiind generatoarele bârfei vor fi și generatoarele urii.

Vă veți întreba ce legătură are bârfa și ura cu iertarea știut fiind că primele două nu pot da satisfacția celui bârfit sau urât de a le ierta. Din moment ce acestea sunt efectuate în secret (bârfa între două sau mai multe persoane- dar tot în secret, iar invidia în interiorul unei singure persoane). Legătura este cât se poate de strânsă și imediată. Deoarece, orice sentiment de ură oricât s-ar încerca mascarea lui tot va ieși cândva la iveală. Iar modalitățile prin care se va face cunoscut cu siguranță nu vor putea fi prea „blânde” pentru cel vizat, dându-i acestuia prilej de a învinovăți sau chiar urî pe emițător, dar totodată și de a-l ierta. Tema invidiei o vom aborda mai pe larg în alt articol.

Atitudinea de a-l bârfi și invidia pe celălalt se face sub „influența urii”.

Dar există oameni care au o atitudine opusă acestora, observându-i pe cei de lângă ei sub „influența iubirii” și sub această influență ei nu vor sesiza la ceilalți decât aspectele pozitive ale comportamentului lor. Aceasta se cheamă în limbajul uzual a-l vedea pe celălalt drept un „om bun”. Dar și asupra utilizării acestui termen bun, se pot face o serie de comentarii atât cu privire la „aspete de fond ale filosofiei moralei” cât și al utilizării lui în plan lingvistic.

În acest ultim plan se observă că „o foarte importantă trăsătură a lui <> e aceea că, în multe din aparițiile sale, funcționează ca un adjectiv atributiv, nu predicativ. […] Un adjectiv care are această din urmă caracteristică, adică să fie logic lipit de substantivul pe care îl califică poate fi numit adjectiv atributiv, sau, mai precis, o utilizare în care el e astfel lipit poate fi numită utilizare atributivă a sa.” ^[13] Trebuie să recunoaștem împreună cu B. Williams că utilizarea logică a două părți de vorbit (substantiv și adjectiv) sub forma unei unități lingvistice este într-adevăr „misterioasă”, și aceasta „deoarece <> e intim legat de acest fel de construcție de substantivul pe care îl califică, înțelesul unei expresii de forma <> trebuie luat ca un întreg; acest înțeles e determinat în parte de ceea ce se pune în locul lui <>.” ^[14]

Ceea ce, în cazul nostru trebuie pus în locul lui <> este substantivul <>: <>.

O analiză a ceea ce implică această sintagmă pe plan moral nu-și are rostul. Cert este că indiferent de implicațiile morale, ea nu este valabilă decât dacă este privită sub „influența iubirii”. Căci dacă asupra aceleași persoane, asupra căreia s-a făcut o investigație s-au o evaluare din prisma iubirii obsevându-se aspectele pozitive, se va face una și din prisma urii, cu siguranță că se vor observa doar aspectele negative și atunci sintagma „un om bun” va fi înlocuită cu „un om rău”.

“Iertarea” dincolo de discernământ

Și cu aceasta revenim de unde am plecat și anume nevoia de discernere în relațiile interumane; nevoie survenită în urma acțiunii unor factori perturbatori precum invidia, complexul de inferioritate etc. Tot la început am arătat că problema care rămâne e că nu toți oamenii sunt capabili să discearnă. Dar ceea ce accentuează gravitatea problemei nu e incapacitatea de discernere ca rezultat al funcțiilor intelectuale reduse, ci faptul că discernerea se efectuează pe fondul unui subiectivism moral de o cu totul altă origine decât cea creștină. Discernerea este făcută fără judecată duhovnicească, deoarece „omul firesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțeleagă, fiindcă ele se judecă duhovnicește.” (I Corinteni 2, 14).

Ce presupune totuși această judecată duhovnicească?

În primul rând ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu; iar toți cei ce-L ascultă se fac ucenicii Domnului, căci spune El: „dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenicii Mei; și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8, 31-32).

Prin urmare, cel ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, trece de la starea de „copil” (Efeseni 4, 14) sau „prunc” (Evrei 5, 13) la starea „bărbatului desăvârșit”, capabil să discearnă „binele și răul”.

E adevărat că „nu tuturor le este dat a cunoaște îndată și cu bună deslușire lucruri atât de greu de pătruns. Chiar și David grăind întru dânsul deseori s-a rugat să i se dea acest dar spunând <> (Psalmul 142, 10) sau altcând <> (Psalmul 24, 4) și iarăși <>, de la toată grija lumească și de la patimi <> (Psalmul 142, 8).” ^[15]

Ceea ce este însă, cel mai important e ca:

„toți, care doresc să știe care este voia lui Dumnezeu trebuie ca mai întâi să și-o ucidă pe a lor proprie și apoi să se roage cu credință și nevinovată simplitate. Să ceară sfat părinților și chiar fraților cu inimă smerită și neîndoielnică, primind îndemnurile lor ca și din gura lui Dumnezeu. Chiar dacă cele spuse de ei vor fi potrivnice scopului pe care-l urmăresc ei. Și chiar dacă cei întrebați se întâmplă să nu fie cu adevărat oameni duhovnicești.” ^[16]

Care este voia lui Dumnezeu în legătură cu iertarea, este un lucru știut.

Căci niciunde în Sfânta Scriptură nu se distinge un imperativ mai categoric decât în cuvintele:

„De nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre.” (Matei 6, 15). Știută fiind voia Lui, oamenilor nu le mai rămâne altceva decât să o urmeze. Iar urmând-o, demonstrează că posedă o judecată duhovnicească, că sunt capabili să discearnă.

Vorbind despre discernământ Sfântul Ioan Scărarul spune că:

„la începători acesta este adevărata cunoștiință de sine însuși. Progresanților le este un fel de intuiție a minții care deosebește, fără a se înșela. Binele propriu-zis de binele pe care îl avem din fire și de contrariul binelui. Iar pentru cei desăvârșiți el este cunoașterea pe care au dobândit-o printr-o iluminare dumnezeiască. Și care poate lumina prin strălucirea sa întunericul care se găsește în alții.” ^[17] Tot el definește într-o formă și mai profundă capabilă să faciliteze înțelegerea oricărui om: „…discernământuil este o cunoaștere sigură a voinței dumnezeiești în toată vremea, în tot locul și în tot lucru, pe care o au doar cei curați cu inima, cu trupul și cu gura. […] Discernământul este conștiința nepătată și simțire curată.” ^[18]

Dar firea omului este prea slabă să-și păstreze în permanență cugetul curat,

„că nu poate desăvârșire să fie între oameni; că nu este nemuritor fiul omului. Ce este mai luminos se întunecă: cu atât mai mult carnea și sângele va cugeta ce este rău.” (Sir. 17, 25-26). Sub influența demonilor cugetul se va întuneca, căci

„când au pus stăpânire pe suflet și au stins lumina minții. Atunci nu vor mai exista în noi, ticăloșii, nici trezvie, nici discernământ, nici judecată, nici rușine. Ci insensibilitate și nesimțire și confuzie și orbire.” ^[19]

Dar indiferent cât de puternică e influența vrășmașului nu trebuie să uităm că „Dumnezeu ia în considerare intenția noastră” ^[20] și nu va lăsa „ca să fim ispitiți mai mult decât putem.” (I Corinteni 10, 13). Iar prin discernământ putem deosebi binele și răul. Putem înțelege care este voia Domnului. Putem vedea și care sunt cauzele ce duc la conflictele dintre oameni și totodată putem să le evităm.

Spuneam la început că nu se poate vorbi despre discernământ în cazul iertării ca act în sine. Dar nu putem vorbi nici detașat de ea. Pentru că doar făcând discernerea între bine și rău putem înțelege că a nu ierta înseamnă a ne situa pe calea nedreptății, a răului. Iar prin tot ceea ce am prezentat până acum reiese că în toate acțiunile oamenilor este nevoie de discernământ. Ca nu cumva nefăcând distincția dintre bine și rău, să ne împotrivim voii lui Dumnezeu. Mai mult decât atât am arătat că un discernământ subiectiv fără o bază creștină nu poate fi valabil. Fiind lipsit de judecată duhovnicească.

“Iertarea” dincolo de discernământ

Acestea fiind spuse nu ne mai rămâne decât a urma îndemnul Apostolului care spune:

„Așadar, câți suntem desăvârșiți aceasta să gândim. Și dacă gândiți ceva în altfel, Dumnezeu vă va descoperii și aceia.” (Filipeni 3, 16).

Pe www.darurimanastiresti.ro vom încerca să abordăm teme de interes, atât din perspectivă creștină, cât și din perspectivă laică, pentru a fi, pe cât posibil, pe înțelesul tuturor.

---

[1] Dicționar explicativ al limbii române, Ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998

[2] Vladimir Jankélévitch, Iertarea, Editura Polirom, Iași, 1998, p. 20

[3] Către Efeseni, XV, 2 (Sources Chrétiennes 10, ed. a II-a, p. 84)

[4] Vladimir Lossky, După chipul și asemănarea lui Dumnezeu, Humanitas, București, 1998

[5] Bernard Williams, Introducere în etică, Editura Alternativ, București, p. 31

[6] Idem, p. 48

[7] Vasile Frăteanu, Conștiință și luciditate, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 17

[8] Idem, p. 18

[9] Idem, Ibidem

[10] Dicționar Universal al limbii române, Editura Scrisul românesc, S.A., ediția a V-a, 1925

[11] Dicționarul explicativ al limbii române

[12] V. D. Zamfirescu, Între logica inimii și logica minții, Editura Tei, 1997, p. 48

“Iertarea” dincolo de discernământ

[13] Bernard Williams, op. cit., p. 50

[14] Idem, Ibidem

[15] Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura „Amarcord”, Timișoara, 1997, p. 432

[16] Idem, Ibidem

[17] Idem, p. 406

[18] Idem, Ibidem

[19] Idem, p. 408

[20] Idem, p. 445

Prof. Simona Lance