Iertarea între cauză și efect

În articolul anterior am vorbit despre capacitatea de a discerne a oamenilor între bine și rău, discernerea fiind înțeleasă ca judecată duhovnicească deosebită de cea subiectivă sau fondată pe principii morale necreștine, subliniind totodată importanța ei în cazul iertării. Căci numai înțelegând că posedarea unor sentimente precum ura, invidia, dorința de răzbunare constituie nu numai un prilej de rătăcire și îndepărtare de la calea cea dreaptă, ci și un focar al răului care, nu doar că nu mai permite binelui să se manifeste ci chiar îngreunează sesizarea lui determinând oamenii să creadă că ceea ce simt ei nu reprezintă altceva decât indicii ale unei personalități puternice care nu se cade a fi lezată prin acțiuni de genul iertării, a trecerii cu vederea, a milei ș.a.m.d.

Știind cât de dăunătoare sunt aceste sentimente pentru sufletul omenesc,

ne-am propus să vedem care este cauza lor, cum iau naștere și ce facilitează dezvoltarea lor. Și aceasta, pentru că nu putem vorbi despre iertare fără să știm ce anume trebuie să iertăm. Căci a spune spre exemplu că am iertat o ofensă fără prea mare semnificație, fără o gravitate prea accentuată nu înseamnă nimic. Sau se poate ca pentru anumiți subiecți umani „evenimentul (căci el reprezintă momentul decisiv iertării) să se estompeze în anumite forme condescente de clemență: înțeleptul este scutit de efortul meritoriu, de sacrificiul sfâșietor prin care cei ofensați reușesc să depășească ofensa, pentru acest om invulnerabil nu se întâmplă și nu se produce aproape nimic; jignirile ofensatorului nici măcar nu ating […].

Nebăgând în seamă răul sau răutatea,

clemența minimalizează jignirea; minimalizând jignirea, ea face inutilă iertarea. Nu mai poate exista iertare deoarece, ca să spunem așa, nu există ofensă și nici ofensat deși a existat un ofensator.” [1] Într-un asemenea caz cel ofensat nesesizând ofensa celuilalt, adoptă o atitudine de dispreț sau de indiferență. „Ofensatorul nu este numar nebăgat în seamă, ci, mai bine zis este aproape inexistent; iar clemența, la rândul ei, nu este doar condescendentă, ci mai degrabă <>; clemența este literalmente solitară în mărinimia ei. […] De fapt omul clement nici măcar nu se uită la cel pe care-l absolvă! Nici măcar nu-și dă seama că gângania există! Indiferent dacă o numim mărinimie sau măreție, μεγαλοψυχια sau μεγαλοπρεπεια, clemența exclude orice relație tranzitivă și intențională cu semenul. Clemența nu este iertare, după cum generozitatea nu este iunire.” [2]

Iertarea între cauză și efect

În astfel de cazuri, precum și cele în care iertarea este acordată concomitent cu insulta sau în clipa imediat următoare, fiind vorba de o „mens momentana, cu o minte instantanee și lipsită de memorie, pentru care futuriția se reduce la un aeternum nunc și la un prezent perpetuu”, [3] nu se mai poate vorbi despre iertare. Căci acesta „pretinde ca între ofensă și absolvire să apară un minim de răgaz, să apuci, fie și numai timp de zece secunde, să te superi pe păcătos, ca o ranchiună, fie ea și infinitezimală, să apuce să se formeze căci resentimentul, sentiment despre sentiment, sentiment cu exponent, nu există în absența temporizării. Dacă această temporizare, acest interval care perenizează jignirea n-ar exista, unde ar mai găsi iertarea ceva de iertat?” [4]

Iertarea între cauză și efect

Noi însă, nu vom avea  în vedere astfel de aspecte, ci doar pe cele care într-adevăr necesită iertarea. Și nu vom vorbi despre ea ca despre o urmare sau un rezultat al unor acțiuni negative în relațiile interpersonale, ci despre necesitatea ei în anularea sau diminuarea periculozității efectelor acelor acțiuni.

Am amintit la început despre ură, invidie, perifidie, dorință de răzbunare

ca sursă sau mijloace de formare a resentimentului. Acesta (resentimentul), nu apare decât atunci când acestea se află într-o stare latentă, iar cu cât această stare se perpetuează, cu atât crește intensitatea trăirii resentimentare. Totuși, atâta timp cât aceste emoții se află într-o stare latentă, ele nu constituie un prejudiciu decât pentru cel ce le posedă. În cazul în care vor depăși acel stadiu, adică se vor exterioriza, cu siguranță că aceasta se va face prin mijloace mai mult sau mai puțin dure, care nu pot trece neobservate. Iar tocmai această exteriorizare și modul în care ea este receptată de către destinatar va constitui obiectul iertării, împreună, bine înțeles, cu inițiatorul ei.

Care sunt cauzele acelor sentimente negative?

Căci indiferent că ele se află într-o stare latentă sau se manifestă, au la bază anumite cauze. Iar cauzele sunt tot atât de numeroase pe cât sunt situațiile care le creează. Însă nu putem vorbi despre cauze și mai ales despre situații fără a avea în vedere relațiile interpersonale. Căci doar în cadrul lor, sub influența unor factori mai mult sau mai puțin negativi pot apărea asemenea sentimente. Specific: este vorba despre relații interpersonale și nu interindividuale, căci această noțiune (din urmă), deși din punct de vedere lingvistic e corectă ea nu are funcționalitate în plan existențial decât sub forma unor contacte cu scop strict utilitar.

Și aceasta deoarece, noțiunea de individ

„înseamnă monada unei realități care e omogenă; în grecește avem termenul atomon, care înseamnă <>- adică prima monadă, primul element constitutiv al unei realității omogene. Aceasta înseamnă că individul, atomul e asemenea cu toți ceilalți, între ei nefiind nici o diferență, cu aceleași calități, cu aceeași posibilitate de a participa la viața în comun”. [5] Pe când termenul de persoană presupune cu totul altceva.

Și acesta provine din greacă, prosopon,

care înseamnă <>, <>. „Astfel, termenul de persoană, prosopon, presupune relația drept condiție de existență.” [6] Prin urmare, „această realitate relațională a persoanei are drept consecință manifestarea existenței persoanei ca existență unică și fără seamăn. Identitatea existențială a persoanei se lămurește și se manifestă prin relație cu ceilalți, și astfel se identifică ca alteritate absolută.” [7]

Nu putem trăi fără a intra în contact cu cel de lângă noi;

nu putem trăi izolați (decât în cazuri excepționale), căci acest lucru ar constitui un prejudiciu pentru dezvoltarea personalității, pentru existența omului ca ființă socială. Căci „nu numai prezența altora, dar și absența lor produce o modificare marcantă a comportamentului și psihologiei persoanei.” [8]

Necesitatea relației cu alții

„se evidențiază pe întreg parcursul existenței umane, fiind mai acută în copilărie și tinerețe. În forme de manifestare specifice, cu funcțiuni proprii fiecărei vârste, trebuința ființei umane de a fi în relație cu alții denotă esența socială a omului. Nou-născutul nu supraviețuiește decât dacă alții îi satisfac nevoile alimentare, de igienă etc. Părinții, în special mama, constituie pentru copilul mic sursa satisfacerii nu numai a trebuințelor biologice, dar și a celor sociale. […] Contactul corporal, produce prin el însuși satisfacție. Cu cât este mai intens ca durată și frecvență, cu atât umanizarea nou-născutului e mai deplină. Suspendarea relațiilor interumane de contact corporal ale copilului mic are consecințe dramatice în plan afectiv.” [9]

Iertarea între cauză și efect

Odată cu înaintarea în timp nevoia de ”alții” nu se va mai resimți în plan biologic, ci aceștia vor deveni într-un fel ”oglinda socială” a proprie persoane. „Modul cum apărem în ochii celorlalți ne obligă de timpriu să ne reevaluăm mereu personalitatea. Căutăm aprobarea celorlalți și sfârșim adesea cum ne văd alții. Vrem să fim iubiți și îi iubim pe cei ce ne iubesc. Adesea urâm pentru că nu suntem iubiți. Mereu alții și alții sunt prezenți în comportamentul nostru. Opiniile, credințele și convingerile noastre sunt, în bună măsură dependente de alții. Ei reprezintă etalonul nostru. Chiar imaginea de sine se modelează după ceilalți.” [10]

Această raportare precum și evaluarea propriei persoane în funcție de alții se face prin comparație.

Căci nu vom avea nevoie de aprobarea celuilalt decât dacă, prin comparație, considerăm că ar avea mai multe calități decât noi. „Permanent facem comparații între propria noastră valoare în genere sau unele dintre însușirile noastre și valorile atribuite altora; fiecare compară, atât individul distins, cât și cel comun, cel bun și cel rău […], orice gelozie, orice ambiție, dar și o comportare ca aceea <> sunt îmbibate de astfel de comparații.” [11]

Comparând, vom judeca;

iar judecând vom fi tentați în funcție de impactul avut asupra noastră, cel asupra căruia ne-am fixat atenția, să observăm nu doar aspectele pozitive ci și cele negative. Și aceasta deoarece „ceea ce ne fascinează în primul rând la celălalt este amestecul uimitor de puritate și impuritate; s-ar putea ca această fascinație să derive din faptul că observându-l pe celălalt suntem întotdeauna înclinați de a-l judeca, pe plan moral, sub influența unor sentimente antitetice, sub influența iubirii și a urii.” [12] Asupra acestor influențe de iubire sau de ură, s-au făcut mai multe cercetări, dar nu se poate afirma cu certitudine că concluziile la care s-a ajuns, sunt valabile sau ar avea o aplicabilitate generală, dar este totuși interesantă poziția lor în planul relațiilor interpersonale.

Iertarea între cauză și efect

Unul dintre cei care a avut o asemenea preocupare a fost doctorul J.L. Moreno, născut la București în anul 1892. În urma studiilor sale va ajunge la concluzia că dacă în grupuri mici sociale va exista o atmosferă preferențial- simpatetică dominantă, coezivitate- sociabilitate în cadrul <> va fi mare și <> va fi unitară și echilibrată. Un alt factor determinant în relațiile interpersonale este <>. El va utiliza această noțiune ca principiu care stă la baza tuturor formelor de experiență interpersonală și socială. J.L. Moreno vede întâlnirea ca o modalitate reactivă apriorică, neplănuită, extratemporală și spontană, un fel de potență de emisie de vibrații afective ale factorului <>.[13]

Dacă în urma acestor ”vibrații afective” se vor naște sentimente de repulsie sau simpatie, nu este un lucru dovedit și de fapt sunt și multe voci care contrazic această teorie. Dar, în ciuda relativității sale, ar fi putut constitui o explicație pentru cazuri de genul în care o persoană este antipatică celeilalte fără ca ea să se fi manifestat într-un fel.

N. C. Matei, acuzându-l pe Moreno

de un ”tradiționalism speculativ”, afirmă că „actul întâlnirii nu are nimic misterios. Este un fapt social necesar pentru organizarea socială, dar și un fenomen întâmplător, ca un caz particular al legilor generale al organizării sociale, deoarece intrând într-un grup uman este necesar să întâlnești oameni și să intri în relație cu ei, dar faptul că aici întâlnești pe X și nu pe Y este cu totul întâmplător și faptul că el îți va fi preferat, repulsiv sau indiferent e în funcție de probabilitate cu multe- infinit de multe, canale de deschidere.” [14]

Iertarea între cauză și efect

Indiferent de valabilitatea acestor teorii din punct de vedere psihologic ele nu au motivație pe fondul unei interpretări creștine, căci orice persoană care se pretinde a fi creștină, față de celălalt nu trebuie să aibă decât o atitudine de iubire. Dar, așa cum am mai spus, nu vom avea în vedere doar persoanele creștine ci și pe celelalte. Și chiar de le-am avea în vedere doar pe acestea trebuie să recunoaștem că puține sunt cele care adoptă o atitudine de iubire față de celălalt indifirent de situație. Cele care într-adevăr sunt capabile de acest lucru, fără îndoială că au intrat pe făgașul desăvârșirii. Însă, avâdn în vedere că obiectul articolului nostru este descoperirea cauzelor ce duc la acțiuni și atitudini negative în relațiile interpersonale, trebuie să acceptăm ideea că aceste acțiuni sunt săvârșite sub influența iubirii și a urii, iar această influență se exercită și asupra persoanelor creștine.

Dacă ea este percepută într-un mod conștient de către subiectul uman, nu este un lucru dovedit. Căci în cazul în care o persoană înțelege că se află sub influența unui sentiment superior (de iubire), atunci se va lăsa condus de acest sentiment. Dar într-un caz contrariu, când ceea ce influențează subiectul uman este un sentiment opus celui de iubire, și, deși este conștient de gravitatea sa îl lasă să persiste- acțiunea voinței sale având un rol infinitezimal.

Iertarea între cauză și efect

Așa stând lucrurile ne întrebăm dacă noțiunea de sentiment este corect utilizată pentru denumirea unor stări de ură, invidie, pizmă, ș.a.m.d. și să acceptăm ideea că ea este valabilă doar pentru cele cu o nuanță pozitivă superioară. Ceea ce denumește stările negative este redat de către specialiștii în domeniu prin noțiunea de emoție. Problema pe care aceștia și-o pun este în ce măsură sentimentele și emoțiile sunt conțientizate.

V. Pavelcu vorbind despre conștientizarea sentimentelor,

susține „că nu se poate vorbi despre un sentiment conștient ca atare; sentimentul în sine este subconștient, preconștient, semiconștient sau paraconștient și devine conștient cu dubul aspect (subiect-obiect)- în momentul integrării lui într-o operație reflexivă. Subconștientul devine o stare de conștiință integrală, în care primul plan este ocupat în mod obișnuit de obiect și planul al doilea de afect, de sentiment. Sentimentele etichetate și interpretate printr-o gândire discursivă sunt cele mai conștiente dar cel mai puțin sentimente.” [15]

În cazul emoției,

„este semnul unui conflict între tendințe, semnul unui dezechilibru mai îndelungat, al unei dezadaptări mai grave în care caracterul principal este slăbirea funcțiilor superioare, iar sporirea tensiunii este însoțită de închiderea tuturor drumurilor sau debușeelor externe ale energiei. Aspectul ideațional și relațional se eclipsează în timp ce sporește conștiința subiectivă, organică și vegetativă. […] Emoția nu poate exista pe lângă un fenomen superior și nu poate constitui a sentimentul, fondul unui proces conștient, ea este desființarea însăși a aspectului relațional și reflexiv al conștiinței, este o lunecare spre stadiile inferioare, o prăbușire spre conștiință subiectivă, organică, vegetativă, protopatică, o denivelare a conștiinței.” [16]

Pentru a înțelege mai bine diferența dintre sentiment și emoție,

același autor precizează: „dacă sentimentele se prezintă ca stări de echilibru sau ca tendință spre echilibrare, spre adaptare conștientă, emoțiile reprezintă conștiința falimentară, conștiința imposibilității unei reacții adaptate. Dacă tensiunea sentimentală este orientată în sus, spre intelectualizare, spiritualizare, emoția este o prăbușire în jos, spre organic, fizic. […] Echilibrul la care ajunge ea este de ordin inferior. Emoțiile, ca și sentimentele, au o conștiință degradată, diminuată, primitivă și deformată. […] Din punct de vedere, deci mai mult retrospectiv- și nu introspectiv ca la sentiment, putem spune despre emoții că au o existență subconștientă.” [17]

Iertarea între cauză și efect

Dacă ar fi să catalogăm ca adevărată, ultima afirmație a lui Pavelcu (că emoțiile au o existență subconștientă), ar trebui să acceptăm și faptul că nu ne facem vinovați de posedarea acestor emoții, și că existența lor nu are nici o legătură cu voința noastră, voință ce nu se poate exercita în exterior decât prin acțiuni conștiente. Acest lucru nu este acceptat de gândirea creștină, deoarece ar echivala cu ideea că orice gând rău care se abate asupra noastră, lăsat să ni se adăpostească în minte va crea neliniști și emoții de genul despre care am vorbit.

Iar la Sfinții Părinți întâlnim,

referitor la aceste gânduri o comparație extraordinară, prin care ele sunt asemănate cu un stol de păsări ce plutesc deasupra noastră. Nu le putem împiedica să zboare, dar le putem împiedica să se așeze pe capul nostru (în minte). Exceptând acest punct de vedere a lui Pavelcu, trebuie să admitem că celelalte afirmații ale sale legate de emoții sunt cât se poate de adevărate și reale, iar acest lucru o demonstrează experiența de zi cu zi.

În concluzie,

emoții de tipul urii, perfidiei, invidiei, pizmei, dorinței de răzbunare, nu doar că le posedăm în mod conștient, ci mai mult decât atât le alimentăm dezvoltarea prin refuzul de a le elimina, de a ne deposeda de ele.

Conceptul și misiunea „Darurilor mănăstirești” este acela de a oferi celor din jurul nostru, pe lângă minunatele creații ale maicilor, și sfaturi duhovnicești adaptate contemporaneității, căci Dumnezeu ne-a hărăzit tuturor capacitatea de a gândi, simți, înainte de cea de ne hrăni . (www.darurimanastiresti.ro)

Bibliografie

[1] Vladimir Jankelevitch, Iertarea, Editura Polirom, Iași, 1998, p. 14

[2] Idem, p. 15

[3] Idem, p. 30

[4] Idem, Ibidem

[5] Christos Yannaras, Ortodoxie și Occident, Editura Bizantină, București, 1995, p. 61

[6] Idem, Ibidem

[7] Idem, Ibidem

Iertarea între cauză și efect

[8] Septimiu Chelcea, Adina Chelcea, EU,TU, NOI, Editura Albatros, București, 1983, p. 138

[9] Idem, p. 201

[10] Max Scheler, Omul resentimentului, Editura Trei, 1998, p. 40

[11] Vasile Frăteanu, Conștiință și luciditate, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 18

[12] J.L.Moreno, Fondament de la sociometrie, P.U.F., Paris, 1954, p. 62

[13] N. C. Matei, Psihologia relațiilor morale interpersonale, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1981, p. 111

[14] Vasile Pavelcu, Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității, Editura Didactivă și Pedagogică, București, 1982, p. 22

[15] Idem, p. 23

[16] Idem, p. 24

[17] Fr. Nietzsche, Despre genealogia moralei, Editura Echinox, Cluj, 1993, p. 27

prof. Simona Lance